La 1 martie 1918, într-o perioadă când situația României în timpul Primului Război Mondial era dificilă, rectorul de atunci al Universității din București, Ioan Athanasiu, a avut inițiativa de a publica revista „Renașterea Română”. Scopul acestei reviste, cu subtitlul „Studii și Probleme de organizare viitoare”, a fost prezentat în primul număr al revistei. Mai jos prezentăm un fragment din acest număr în care sunt prezentate scopul și programul revistei, în care ne rezumăm la parte de introducere și prezentarea scopurilor în ceea ce privește sistemul de învățământ.
„Renașterea Română. Studii și Probleme de organizare viitoare
Scopul și Programul Revistei
Războiul a arătat pretutindeni și în diferite direcții mari nevoi. Răscolind întreaga viață a popoarelor în luptă el a precizat chiar celor mai înaintate în civilizație nevoia, dacă nu a unor organizări noi, cel puțin a unei mai bune îndrumări a celor existente. Așa, este incontestabil că principiul solidarităței între clasele sociale ale unui popor a ieșit cu desăvârșire întărit din acest război. Precum pe câmpul de luptă armata a topit clasele sociale într’un singur aliaj, tot așa înapoia frontului, în parlamente, în guverne, în fabrici, într’un cuvânt în toate ramurile de activitate s’a plămădit chiar de pe acum în unele țări, iar în altele este pe cale de înfăptuire, unitatea sufletească a națiunii pentru viitor. Ea nu se mai poate rezema pe lupta dintre clasele, ci dimpotrivă pe cea mai strânsă solidaritate între ele. A da și maselor locul ce li se cuvine în viața publică și a face să se bucure și ele de progresele realizate de țară proporțional cu munca ce au depus și cu sacrificiile ce au făcut pe câmpul de luptă, iată noul curent democratic ce suflă cu putere din toate părțile.
Să nu confundăm însă, acest curent, sprijinit pe solidaritatea între toate clasele sociale, cu cel care suflă în timpul de față în Rusia și care se intitulează și el democratic. Conducătorii lui au pornit în numele maselor (țărani, lucrători și soldați) războiul de moarte contra claselor burgheze și intelectuale. În Rusia republicană au deci loc lupte de clasă ca și în cea țaristă, numai că ele se dau acum de jos în sus și după sistemul inchizițional.
S’au decapitat instituțiile de Stat (armata, justiția, administrația etc.) înlocuindu-se cei pregătiți să le conducă prin elemente din masa poporului. Această înlocuire a capacității și conștiinței de răspundere în conducerea unui stat prin nepricepere, ignoranță și inconștiință este negațiunea însăși a societății civilizate în care inteligența, munca și meritul sunt respectate și răsplătite și care trebuie să meargă spre perfecțiune în toate direcțiile.
Un alt principiu, tot așa de important care a ieșit triumfător din acest război este acela al naționalităților. Fiecare popor vrea mai mult ca oricând să trăiască viața lui națională proprie, liberă și independentă, pe bazele democratice stabilite de război. Internaționala agitată un oarecare timp în Occident, a trecut deja în rândul himerelor. În țara noastră care nu avea decât 40 de ani de viață liberă și independentă la intrarea în război, lipsurile ieșite la iveală în toate ramurile de activitate sunt cu mult mai numeroase decât s’ar fi putut crede.
S’au tratat, cu îndeajunsă ușurință, înainte de război, probleme vitale pentru neamul nostru cum este aceea a Transilvaniei, a Banatului, a Bucovinei și a Basarabiei, problema Dobrogei, pe care Bulgarii o agită de multă vreme nu numai la ei, dar în toată Europa, problema alcătuirii Europei de mijloc de către Puterile Centrale pe baze economice și politice și în care eram cuprinși și noi, problema Dunării și a petrolului, a capitalurilor străine și a înstrăinării industriilor noastre, a influenței școlilor și agenților străini în țara noastră etc. Războiul ne-a arătat cu elocvența lui obișnuită realitatea asupra tuturor acestor probleme.
Se impune deci mai mult ca oricând ca țara noastră să revizuiască și ea întreaga sa organizare, să perfecționeze unele ramuri de activitate socială; să creeze altele noi unde trebuința va cere; să dea o bună îndrumare vieții sale științifice, politice, economice, naționale, literare etc.; să pună instituțiile de cultură în putința de a pregăti pe viitorii cetățeni din punct de vedere intelectual, fizic, moral și național. Ca să poată reuși în această întreprindere ea are nevoie de colaboratori mulți și bine pregătiți, iar nu de improvizați. Despre rolul nenorocit al acestora din urmă experiența trecutului nostru vorbește îndeajuns. În special unitatea de direcție a fost unul din lipsurile noastre de care ne-am resimțit mai mult.
N’a existat o conștiință națională luminată și unitară pe care trebuie să se sprijine orice guvern constituțional.
A pregăti o astfel de conștiință prin tratarea tuturor problemelor care se vor pune în vederea reorganizării viitoare, precum și a studiilor care se vor face asupra lor, iată scopul revistei.
Ea va rămâne o tribună liberă unde se vor discuta numai probleme de interes general excluzând chestiile politice interne de partid, cu caracterul lor de până acum impresionist și personal. Această politică trebuie să lase locul alteia reale, închinată numai binelui obștesc și care să pună la contribuție toate energiile din diferite ramuri de activitate socială ale țării noastre.
Să arătăm pe scurt direcția ce revista își propune să ia și principalele ramuri de activitate socială de care se va ocupa dând pentru fiecare din ele câteva exemple de probleme urgente de organizare.
- Învățământul – La baza oricărei organizații sociale din țările civilizate se află școala, căci ea pregătește pe cetățeni și pe specialiștii și profesioniștii trebuincioși societății. Dovadă despre aceasta este solicitudinea de care se bucură învățământul de toate gradele, pur și aplicat, în țările din Occidentul Europei și în America!
La noi nu se poate spune că învățământul a avut o bună orientare. Dimpotrivă, partidele de guvernământ, formându-și concepții diferite despre rolul școlii în stat, au lucrat de multe ori în sens opus astfel că învățământul a suferit câteodată opriri în mersul lui și chiar regresiuni.
Solidaritatea strânsă între diferitele sale ramuri (școala primară, școala secundară și Universitate) fac din el un individ care se resimte în întregime prin orice modificare adusă uneia din ramurile sale componente. Se stabilește un adevărat circuit închis între ele, pe de o parte prin elevi a căror pregătire se face de la școala primară pentru cea secundară, și de la aceasta pentru Universitate, iar pe de altă parte prin profesori a căror pregătire se face în sens invers, de la Universitate pentru școala secundară și de la aceasta pentru cea primară.
De acest adevăr trebuie să se țină seamă în reorganizarea viitoare a învățământului de toate gradele, pur și aplicat. Toate au în adevăr nevoie de a fi revăzute în alcătuirea lor și înzestrate cu metodele și principiile noi introduse în școlile din Occident. Școala trebuie să’și ia din ce în ce mai mult asupra sa atribuțiuni menite să completeze instrucția printr’o educație rațională din punct de vedere intelectual, fizic, cetățenesc și național.
Pentru învățământul primar se pune problema revizuirii și poate chiar a simplificării programelor, pentru a scoate din ele unele detalii nepotrivite cu inteligența fragedă a copiilor și a da în schimb mai multă atenție educației fizice. Pentru învățământul secundar este problema trifurcării în cursul superior precum și aceea a dezvoltării care trebuie dată limbilor și literaturii clasice față de cele moderne. Și pentru acest învățământ este mare nevoie de o revizuire a programelor care pentru unele materii cel puțin sunt prea încărcate. Trebuie să nu se uite că școala secundară are ca primă chemare nu atât de a forma enciclopediști cât de a dezvolta intelectual printr’o gimnastică rațională. Aceasta nu se poate realiza când cantitatea de cunoștințe pe care creierul trebuie să și le apropie într’un timp dat este prea mare. Se face în acest scop prea mult apel la funcționarea memoriei și nu se dă putință creierului de a exercita îndeajuns funcțiile sale psihicce superioare ca ideațiunea, discernământul, conștiința, voința etc.
Problema educației fizice raționale pentru învățământul secundar este și ea foarte urgentă.
Cu mult mai numeroase și complicate sunt problemele care privesc organizarea învățământului superior. Ele vor fi tratate la timp cu toate dezvoltările necesare. Aici vom enunța numai câteva dintre cele mai urgente.
a) Învățământul superior trebuie dublat de un altul, tot superior, al științelor aplicate, aceasta fie în cuprinsul actualelor Universități, fie alături de ele. Școlile speciale superioare (Școala de Poduri și Șosele, Școala de Belle Arte cu ramurile: Arhitectura, Sculptura, Pictura și Gravura, Academia Comercială, Școala Centrală de Agricultură și Școala de Silvicultură) trebuie cuprinse în cadrul acestui învățământ aplicat universitar. Lui îi incumbă obligația de a pregăti pe specialiști în toate ramurile de activitate ale unei societăți civilizate și îndeosebi pe tehnicienii necesari ramurilor productive (ingineri de mine, ingineri-agronomi, ingineri-silvici, ingineri electricieni, arhitecți, chimiști tehnologi etc.). De aceștia țara noastră a dus mare lipsă și din care cauză și întreprinderile industriale și altele s’au dezvoltat puțin.
b) Învățământul superior (Facultatea de Litere și Științe în special) are obligația de a pregăti pe profesorii școlilor secundare. El trebuie pus în măsură de a face aceasta atât pentru profesorii secțiilor științifice și literare cât și pentru cei de educație fizică. Se impune ca pregătirea științifică a acestora din urmă să fie cât mai bună, căci de ea depinde de reușita exercițiului fizic la care sunt supuse tinerele organisme.
c) Învățământul Facultăților de Medicină, trebuie revăzut și prima problemă care se pune, după părerea noastră, este aceea a organizării unui învățământ medical general și alături de le acela al specialităților existente precum și cele pe care nevoile vremii le vor cere. Printre acestea din urmă, războiul a pus în evidență lipsa de medici igieniști și medici epidemiologi.
d) Tot astfel și în ce privește învățământul medicinii veterinare, care trebuie introdus în Universitate și pus în măsură de a pregăti medici veterinari pentru controlul sanitar al vitelor și cărnurilor de măcelărie, medici veterinari zootehniști etc.
e) În Facultatea de Drept sunt numeroase probleme care privesc învățământul ei pentru ca el să poată pregăti în mod cât mai complet pentru toate ramurile: judiciară, administrativă, economică, poltiică etc. în care sunt chemați absolvenții acestor facultăți. Problema întemeierii seminariilor la Facultatea de Drept este una dintre cele mai urgente. O astfel de problemă se pune și pentru Facultățile de Litere și Filosofie unde există seminarii, dar care au nevoie urgentă de organizare.
[…]”.
(Sursa: Ioan Athanasiu, Renașterea Română. Studii și Probleme de organizare viitoare, în „Renașterea Română”, nr. 1, martie 1918, p. 1-5).
Revista „Renașterea Română” a fost publicată timp de patru ani, fiind tipărite în total 16 numere, după cum urmează: 10 în 1918, 2 în 1919, 3 în 1920 și 1 în 1921. În cele 16 numere de revistă au apărut 144 de articole și mai multe alte materiale (recenzii, grupaje de informații). A fost meritul profesorului și rectorului Athanasiu (născut în județul Bacău în anul 1868, profesor la Catedra de fiziologie și istologie, Facultatea de Medicină Veterinară, după 1921, până atunci, profesor de fiziologie la Facultatea de Științe, rector al Universității din București în perioada 1915-1919) care a reușit să mențină laolaltă un colectiv de autori important într-o perioadă dificilă pentru toți. Astfel, în paginile revistei au publicat nu doar cadre didactice de la Universitatea din București (Ion Simionescu, Socrat Lalu, V. Sion, Dragomir Hurmuzescu, N. Filip, C. Murgoci etc.), ci și diferite alte personalități (Victor Slăvescu, A. Conta Kernbach, Vintilă Brătianu etc.).
Tematica articolelor a fost destul de variată, dar putem încerca o clasificare a lor. În primul rând au fost articole dedicate problemelor învățământului de toate gradele (poate fi o sursă interesantă și pentru istoria Universității din București prin profesorii săi care au publicat în această revistă și prin subiectele de învățământ și organizare instituțională tipărite), precum și cele în care erau analizate probleme de sănătate publică, de civism și politică (sistemul de legiferare, vot universal), de economie românească, articole biografice, dedicate înființării și organizării unor instituții, articole de educație artistică sau de cultură generală (despre picturile religioase), dar și de politică externă (privitoare la Germania, Argentina, Statele Unite) sau de prezentare a unor evenimente importante curente (Unirea Basarabiei cu România, Unirea tuturor Românilor).
Multe din articole sunt deosebit de interesante, prin subiectul abordat, prin personalitatea care-l prezintă sau din ambele motive. În același timp articolele din „Renașterea Română” se pot constitui și într-o interesantă oglindă a României de atunci și merită să fie prezentate și introduse în circuitul științific.
*
Publicația „Renașterea Română” a fost redescoperită în urma documentării Expoziției Universitatea și universitarii bucureșteni în vremea Marelui Război și a Unirii din 1918 realizată la Muzeul Universității din București în cadrul Programului Centenar organizat de Universitatea din București (2018). O mențiune importantă despre revistă, cu prezentarea scopului și programului său în întregime și cu un sumar al tuturor numerelor a fost realizată în lucrarea ***, Universitatea din București în vremea Primului Război Mondial: documente, date statistice, liste de personal, instrumente de lucru bibliografice (selecția documentelor, nota introductivă și comentarii de Valentin Maier), Editura Universității din București, București, 2018, p. 175-188.