Studiu, distracție… viață. Studenție în căminele bucureștene

Una dintre temele delicate ale învățământului universitar interbelic o reprezintă căminele studențești. Cu o populație școlară universitară în creștere, spațiile destinate cazării studenților Universității din București erau puțin numeroase și generau multe probleme legate de administrare și întreținere. „Centrul Studențesc” iniția în anul 1915 o serie de demersuri în vederea constituirii unui fond destinat construcției căminelor necesare studenților, al căror număr începuse să crească simțitor. În anul 1919 apărea Societatea „Căminul studenților”, cu rolul de a coordona acțiunile privind construcția căminelor și cantinelor universitare. Din 1923, „Căminele și Cantinele Universitare-București” funcționau în cadrul Ministerului Instrucțiunii, dar ca instituții-anexă ale Universității din București, numărul locurilor în cămine fiind fixat de către Minister.

Inițial, căminele au avut destinație de gen, prin urmare, studenții Facultății de Medicină foloseau clădirea din str. Cantacuzino nr. 25, studenții de la Științe, Drept și Farmacie pe cea din str. Scaune nr. 25, cei proveniți de la Filosofie și Litere, căminul din str. Sfinții Voievozi nr. 50 (mutat în str. Cantacuzino nr. 36, începând cu octombrie 1929), studenții de la Teologie erau cazați la Biserica Radu-Vodă, iar cei ai Facultății de Medicină Veterinară pe Splaiul Magheru, în localul propriu. Un prim cămin pentru fete a funcționat în str. Sf. Ștefan nr. 35, dar în 1932 era închis, ca urmare a deciziei de desființare a căminelor mixte.

Numărul studenților și studentelor găzduite în aceste cămine varia de la un an la altul, însă ordinele de mărime corespundeau ponderii studentelor în totalul populației studențești, astfel încât ponderea locurilor pentru studente nu depășea 15% la finalul anilor ‘20. Pentru studentele de la toate facultățile existau căminele de la adresele str. Sf. Ștefan nr. 24, Aleea Regnault nr. 4, G. Cantacuzino nr. 36 și Romană nr. 11. Ultimele două s-au numit o scurtă perioadă „căminele prof. N. Iorga”, pentru că fuseseră reabilitate cu sprijin financiar provenit din diurna de rector a profesorului Iorga, în perioada în care a ocupat poziția
de prim-ministru.

Pentru studenții de la facultățile de Drept, Științe, Medicină și Farmacie era folosit un cămin pe str. Cantacuzino nr. 19, ulterior 21 (Căminul nr. 1), iar altele funcționau pentru studenții de la Filosofie și Litere (str. Sf. Voievozi nr. 50, ulterior str. Cantacuzino nr. 36), Medicină (din 1929 în localul Societății Studenților în Medicină), Teologie (internat teologic) și Medicină Veterinară (Splaiul Magheru, ulterior dr. Davila, în localul Facultății). Începând cu septembrie 1931, în București funcționau și 26 de cămine județene (20 pentru băieți și 6 pentru fete), dintre care 19 se aflau în clădiri închiriate și 7 în spații aflate în proprietatea județului. La acestea se adăugau căminele particulare din București, care funcționau fără a avea nevoie de aprobarea Universității.

Deși condițiile de repartizare a locurilor au variat, situația bună la învățătură și starea materială deficitară erau criteriile principale care asigurau, în limita locurilor disponibile, cazarea în cămine. Totuși, starea căminelor nu era întotdeauna bună, ceea ce a condus adeseori la proteste din partea studenților. Nemulțumirile acestora au condus în 1937 la închiderea acelor cămine care ofereau condiții insalubre; alte cămine au fost închise, prin decizia rectoratului, urmare a faptului că unele dintre ele deveniseră spații predilecte ale activismului legionar. Situația s-a complicat și mai mult în anii celui de-Al Doilea Război Mondial, mai ales în 1944: unele cămine au fost bombardate, altele au fost ocupate de soldații sovietici.

De-a lungul perioadei interbelice, au existat o serie de propuneri și fonduri donate pentru construirea de cămine, dar nu întotdeauna inițiativele s-au și materializat în cămine. De exemplu, donația lui Ion Stănescu acceptată de Senatul Universitar la 5 noiembrie 1928, constând într-un imobil în Str. Pictor Grigorescu nr. 5, nu se transformase în cămin pentru studenții de la facultățile de Stiințe și Litere nici măcar în anii 1940. Un exemplu de succes a fost însă donația „Casa Studențească” (1937), rezultat al subscripției publice inițiată de ziarul „Universul”, care a condus la construcția imobilului din Calea Plevnei (numit în perioada comunistă Casa de cultură a studenților „Grigore Preoteasa”). Totuși, acesta nu avea menirea de a caza studenții, ci urma să adăpostească: o sală de lectură, o bibliotecă, un restaurant, o sală de spectacole și conferințe, precum și camere pentru sediile Societăților studențești.